Te iubesc !

Cuvintele îmi ţâşnesc spontan de pe buze. Sunt mirată, tremur. Mi-e teamă deodată, teamă că cineva mă aude, că o să vină să mă caute. E vreo greşeală ? În spatele meu, uşile s-au închis, groase, neclintite. Nu vreau să mă întorc. Zidurile penitenciarului sunt apăsătoare şi umbra lor pare că mă ameninţă. Totuşi imensitatea cerului din faţa mea mă  cheamă. Sunt ameţită. Pentru o clipă, nu mai ştiu cine sunt.

E multă vreme de când m-am eliberat din lumea lor. Am trecut dincolo de frontierele  mentale care mă despart de cotidian… de celulele de izolare…de temniţele cu gratii de fier cu pereţi pe care se scurge umiditatea… de acel regim organizat în care domnesc arbitrarul şi teroarea.  Umilinţe, strigăte, ameninţări, false promisiuni şi intimidări, nimic nu a avut efect. Nu am cedat. Şi în final tăcerea. De cât timp sunt aici ? Lipsită de ochelari, lumea s-a estompat puţin câte puţin. Contururile i s-au şters uşor. Atât de puţină lumină pătrunde pe aceste culoare obscure, pe jumătate îngropate  în pământ. Am abolit distanţele, imaginaţia ducându-mă tot mai departe. M-am îngropat de vie păstrând în memorie amintiri din alte vremuri.

Au trecut optsprezece ani. Un aer proaspăt şi curat îmi biciuie faţa. În ochii mei, cerul e atât de albastru încât mă orbeşte. Inima îmi iese din amorţeală. Aud aceste cuvinte, cuvinte articulate cu greu, aceste cuvinte care sunt ale mele.

soare de primăvară –
în umbra lăturalnică
o floare rătăcită

(În omagiu Lenei Constante, prizonieră politică româncă).

Nicole Pottier

(Traducere : Virginia Popescu).

Publicat în revista « Haiku », Bucureşti.