Câmpia

În faṭa mea se întinde câmpia unde mi-am petrecut copilăria. Acest teritoriu vast mă atrage și mă fascinează dintotdeauna. Ea creează mai întâi impresia că se mișcă în depărtare, că și cum orizontul și-ar caută drumul. Apoi, apropiindu-te, distingi cu claritate brazdele maronii lașate după dezmiriștire, că niște vergeturi fine pe un trup care tocmai a născut. Simt urcând acel miros pătrunzător al pământului umed și proaspăt arat, el îmi freamătă în nări. Îmi aduc aminte cum acest miros mă însoțea în timpul orelor lungi petrecute în plimbările pe jos sau cu bicicleta. Punct minuscul în imensitatea care mă înconjoară, eu contemplu aceasta mare întinsă care mă duce departe într-o visare dulce-amară. Aici sunt rădăcinile mele. Un pâlc de corbi zboară în depărtare. Cu cizmele în picioare, mă avânt pe câmpuri, unde urma roților de tractor a lăsat răni adânci. Bulgări mari de pământ se lipesc de picioarele mele. Călătoria începe…

pală de vânt –
prin ramurile golașe
un cântec tăcut

Visul se întinde la nesfârșit, lăsând tăcerea să vină la mine. Ea se depune în straturi fine continui, abolind frontierele. Mă înfund din ce în ce mai adânc, alterând ritmul respirației și atingând un punct de basculare. După ce am hoinărit atâția ani, regăsesc exact momentul de înfiorare al întoarcerii acasă, cuibărită în aspra blândețe a emoțiilor mele.

lună blajină –
la capătul drumului
țărmul viselor

Nicole Pottier
(Traducere : Virginia Popescu).
Publicat în revista « Haiku », Bucureşti.