Culori

În viaţa lui ploua, nu făcea decât să plouă. Tristul Macondo în care se ispăşea pedeapsa celor o sută de ani de singurătate… Într-o zi, pentru a evada din cotidian şi din monotonia sa, se hotărî să picteze. Îşi puse un halat vechi, adună culori şi pensule şi badijonă o paletă. Apoi începu să picteze geamurile de la ferestre.
Cum el visa imensitatea, desenă marea. Alese un albastru profund, albastrul maritim. Deodată se ivi o barcă cu pânză albă, căci vântul sufla tot mai tare. Nu se vedea niciun ţărm, nicio plajă cu nisip fin. Nimic care să-i limiteze imaginaţia. El dorea să depăşească marginile, dar se izbi de cadru.
Atunci pictă nişte plete dese, verzi precum algele. Toate dorinţele lui nerealizate, visele lui neîmplinite, tot prea plinul acela de fantezie se revărsa acum în tabloul său într-o cascadă fără sfârşit. Împovărat de greutatea amintirilor, el pictă nostalgia zilelor de odinioară, fâşie cu fâşie.
Amintindu-şi realizările fericite din tinereţe, adăugă câteva nuanţe mai deschise, imaginând nişte fire rare în această masă verde şi cafenie. Mica barcă cu pânze aluneca mereu la capătul orizontului. Abia atunci se profilă uşor un curcubeu în nuanţe pastel. Sărea dintr-o culoare într-alta ca în pătratele unui şotron.
Afară strălucea soarele. El deschise fereastra şi inspiră mirosul proaspăt al pământului umed şi cald. Clipi din ochi văzând azurul strălucitor după ploaie, ca şi cum porţile Cerului se deschideau.

culori estivale –
în atelierul de pictură
şevalet abandonat

Nicole Pottier
(Traducere : Virginia Popescu).
Publicat în revista « Haiku », Bucureşti.